Luceafarul

de Mihai Eminescu

Cea mai de seama plasmuire poetica eminesciana are ca punct de plecare un basm romanesc: "Fata in gradina de aur", cules de calatorul german Richard Kunisch. Eminescu a versificat acest basm trecandu-l prin variante succesive in care, punand la contributie vasta sa cultura, intinsele sale cunostinte de mitologie si filozofie, creeaza imagini cu sensuri noi ce vor conduce la una din temele de predilectie ale poetului nostru si ale romanticilor in general: problematica geniului. Astfel se naste "Luceafarul", capodopera a literaturii romane si universale. "Luceafarul" este un poem cu structura epico-lirica, dar cu implicatii dramatice. Temele si motivele dezvoltate in poem se distribuie celor doua planuri de referinta; unul \ul universal-cosmic\ulnone si altul \ul uman-terestru\ulnone . Lirismul poemului se naste din permanenta alternare si interferare a acestor planuri, din zbaterea personajelor intre jos si sus, intre conditia data si cea dorita. Acestei structuri bipolare ii corespunde o compozitie alcatuita din patru parti: I-strofele 1-43; II-strofele 44-64; III-strofele 65-85; IV-strofele 86-98. Structura poemului este necontenit sustinuta stilistic. Figura de stil nu este cultivata in sine, ci in functie de intentionalitatile identice si artistice ale operei. Este cunoscut procesul de limpezire a expresiei la care poetul a supus ultimul vers din strofa intai. El a renuntat la un sir de metafore (ghiocel, giuvaer, etc.) in favoarea de superlativ popular construita cu "prea" ("O prea frumoasa fata"). De asemenea, cand poetul foloseste in strofa a doua, comparatia: "Cum e Fecioara intre sfinti / Si luna intre stele", el are in vedere si viziunea pe care aceasta comparatie o deschide intregii structuri a poemului, depasind de la inceput cadrul terestru si aruncand punti spre planul universal cosmic al operei. Toate strofele urmatoare vor fi generate de aceasta viziune, atentia cititorului penduland acum intre lumea fetei si aceea a Luceafarului: "Din umbra falnicelor bolti" la luceafarul care asteapta; de la dorinta fetei la El, caruia-i cade draga fata. In toate cele sapte strofe exista doar o singura metafora: "miscatoarele carari", semn al extraordinarei concentrari a expresiei artistice. Varietatea stilistica eminesciana este totusi usor de observat. Versul si substantivul au o frecventa absoluta, celelalte parti de vorbire fiind numai strict necesar folosite, in special in constructii ca cea din strofa a patra, in locutiuni ("pas cu pas"), repetitii lexicale ("Il vede azi, il vede mani"; "Trecu o zi, trecura trei") sau de actiune ("El ar, privend de saptamani"), in constructii metaforice ("Tesand cu recile-i scantei/ O mreaja de vapaie").